Astăzi, Ioana, fiica cea mare a marelui maestru Nicolae Sulac, cel care a rămas o legendă în folclorul moldovenesc, își sărbătorește ziua de naștere. Este un prilej numai bun de a afla ce mai face!
De 18 ani, muziciana locuiește în oraşul Trier, Germania, alături de soțul ei, Christian Laux și fiul lor, Maximilian.
Avea 26 de ani când a hotărât să emigreze, se întâmpla la doar câteva săptămâni după decesul tatălui ei.
În R. Moldova, Ioana se bucura de realizări frumoase, compunea melodii pentru artiști, iar în acea perioadă, piesele semnate pentru Natalia Barbu, „Avion cu aripă albastră” și „Mama”, i-au adus succes pe ambele maluri ale Prutului. De altfel, cea din urmă continuă și astăzi, după 22 de ani de la lansare, să fie în topul melodiilor cântate de Natalia Barbu.
În anul 2005, Maria Bieșu a invitat-o să devină membră a Uniunii Muzicienilor din R. Moldova, organizație din care face parte și la momentul de față.
Cu toate acestea, succesul nu i-a schimbat decizia, alegând totuși să-și facă bagajul și să plece din țară.
Ultima dată a fost în R. Moldova acum 10 ani, de Paști și asta deoarece mama ei, violonista Ludmila Diacenco, profesoară de vioară la o școală de muzică din Chișinău, o vizitează în fiecare vară.
În Germania, timp de trei ani, Ioana a studiat la Facultatea de Orgă, Teologie și Muzică Catolică, iar de 18 ani predă lecții particulare de solfegiu, vioară și pian. De asemenea, cântă la pian și acompaniază corurile de la Școala de Muzică Waldorf, iar din anul 2016, cântă la orgă, la biserica catolică din orașul în care s-a stabilit cu traiul.
În timpul interviului, fiica cea mare a lui Nicolae Sulac mi-a povestit amintirile frumoase de care a avut parte în copilărie, și-a adus aminte de momentele când mergea cu tatăl ei la Piața Centrală din Chișinău, de unde regretatul artist obișnuia să-și facă cumpărăturile, dar și de clipele când părintele ei revenea din turnee cu daruri alese pentru ea.
Am vorbit și despre regrete, realizări, iar pe final de discuție, am întrebat-o, dacă ar fi să-i transmită, acum, tatălui ei un mesaj, care ar fi acela? După câteva minute de tăcere, mi-a răspuns: „Când tata a plecat dintre noi, aveam doar 26 de ani. Pentru mine, el era tânăr și nu știam să apreciez timpul pe care îl mai puteam petrece împreună. Aș vrea să-i spun cât de mult îmi pare rău că nu i-am acordat mai multă atenție, că nu l-am sunat și că nu l-am vizitat mai des, dar și că nu i-am ascultat toate sfaturile!”

De 18 ani, Ioana Sulac locuiește în „inima verde a Europei”. Acolo și-a întâlnit jumătatea și tot acolo a devenit pentru prima dată mămică. În Germania continuă să facă ceea ce știe ea cel mai bine: muzică. Am decis să o provoc la o discuție în care să o teleportez în copilărie și în care să îmi vorbească despre viața ei până a emigra. Interviul nostru s-a lăsat a fi unul emoționant, muziciana aducându-și aminte de clipele petrecute alături de mama ei, violonista Ludmila Diacenco și tatăl ei, regretatul Nicolae Sulac.

Dorul de copilărie

„Mi-e dor de momentele când mă jucam în ogradă cu copiii și eram foarte fericită. Nu-mi plăcea să merg la grădiniță, în schimb îmi plăcea să petrec timpul la noi în ogradă, pe Bulevardul Constantin Negruzzi din Chișinău. Pe strada noastră erau foarte mulți copii, iar mie copiii îmi plac foarte mult. Dacă e să mă gândesc la băiatul meu, el nu are libertatea de care aveam parte noi. Libertate pe care o prețuim abia acum, când vedem ce fel de copilărie au puii noștri. Tot mai mult mă gândesc la cât de liberi și fericiți eram, la faptul că puteam să mergem la orice ușă să batem și să cerem o cană cu apă ori o felie de pâine, ori să mergem în ospeție fără înscriere, așa cum se practică la nemți. Bunica maternă trăia la Dubăsari și avea casă pe pământ, iar timpul petrecut la ea era de nedescris. Rupeam merele din livadă, iar prunele și cireșele direct din copacii din grădină. Iată de aceste momente îmi este dor enorm. Atunci când mămica și tăticul erau plecați în turnee, eu eram la Dubăsari.
Îmi aduc aminte și de momentele fericite când o vedeam pe mama cum vine de la stație ca să mă ia de la grădiniță. Era așa de frumoasă… o iubesc foarte mult! Îmi amintesc foarte bine cum îi săream de o dată în brațe. În ultima perioadă, mama vine la noi o dată pe an, însă de regulă se întâmpla să ne viziteze de două ori, iar cele trei luni de vară neapărat le petrecem împreună”, îmi povestește muziciana noastră.

Soția lui Nicolae Sulac:„10 ani am fost împreună!”

Ioana este rodul iubirii dintre violonista Ludmila Diacenco și marele maestru Nicolae Sulac. Cei doi s-au cunoscut la Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” și au fost împreună timp de 10 ani.
„După ce am terminat Colegiul „Ștefan Neaga”, în 1968, am primit îndreptare ca să lucrez la Filarmonica Națională „Serghei Lunchevici” din Chișinău. Jumătate de an, Nicolae se uita la mine de la distanță, îi era frică să se apropie. Toată lumea îmi zicea: „Uite, Liuda, Nicolae s-a îndrăgostit de tine!”. Și peste jumătate de an am început să ne întâlnim. În anul 1970, ne-am înscris, atunci eram deja în Ansamblul „Fluieraș”. Timp de 10 ani am fost împreună, între timp s-a născut Ioana, mereu am ținut legătura, însă în 1980 ne-am separat definitiv. El a plecat de la „Fluieraș” și și-a format colectivul său, „Lăutarii”, dirijor fiind Mircea Oțel, iar eu am plecat în Ansamblul „Joc”. Nicolae avea nevoie de libertate, odihnă, familia îl încorda”, îmi declară fosta soție a lui Nicolae Sulac, violonista Ludmila Diacenco, care la momentul de față predă la o școală de muzică din Chișinău.
La rândul său, Ioana a ținut să precizeze că mama ei a fost martoră la cum s-au născut cele mai vestite creații ale tatălui ei.

„Aveam ce alți copii nu aveau!”

Nu a simțit separarea părinților săi deoarece Nicolae Sulac avea grijă să petreacă cât mai mult timp alături de fiica sa.
„Părinții locuiau în case vecine, iar tata mă lua să stau și la el. După ce a primit apartamentul cu trei camere lângă Parcul Valea Morilor, venea după mine cu mașina. Puteam să rămân cu el nu zile, dar săptămâni bune. Îi plăcea să mă ia cu el la Piața Centrală de unde îmi cumpăra tot ce doream, atât el, cât și mama, îmi îndeplineau toate capriciile. Iubea să meargă la piață deoarece vorbea cu lumea, iar când ajungeam acasă, neapărat gătea ceva gustos. Tata era un bucătar extraordinar! Nu știu dacă am mâncat ceva mai gustos ca ciorba gătită de el. Țin minte un moment amuzant de pe vremea când locuia cu Natalia, ultima lui concubină. Merg la tata și el mă întreabă dacă vreau să mănânc, iar când l-am întrebat ce are gustos, mi-a răspuns: „Borș început de mine și stricat de Natașa!”. Când venea de peste hotare, ne aducea daruri peste daruri, păpuși, hăinuțe, bomboane, gume de mestecat. Eram alintată în copilărie pentru că aveam de toate. Aveam ce alți copii nu aveau! Însă părinții mă educau ca bomboana ori guma de mestecat să fie împărțită în două, iar ca păpușa să o dau „în chirie” ca să se joace și alți copii. Mama era polițistul rău în familia noastră, iar relația noastră „s-a stricat” (n.a. – râde) la vârsta de cinci ani, când a decis să studiez vioara”, își aduce aminte Ioana Sulac.

A fost eleva renumitei compozitoare Zlata Tcaci

Când era mică, voia să cânte la pian, însă mama ei i-a zis că la acest instrument va cânta oricum. Abia peste ani și-a dat seama câtă dreptate a avut cea care i-a dat viață!
A studiat vioara până în clasa a IX-a, iar din acel moment a pus-o pe perete, ca pe un tablou și a început să studieze teoria muzicală și compoziția.
„Profesoara mea a fost renumita compozitoare Zlata Tcaci. Tot atunci am început să creez melodii pentru pian, iar cu una din ele, la inițiativa Zlatei Tcaci, am participat la Concursul Republican pentru mici compozitori. Se întâmpla în anul 1992 și am obținut premiul III”, adaugă compozitoarea.

Nicolae Sulac, prezent la primul concert solo al Ioanei

La Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău a fost admisă la Facultatea de Jazz și Muzică Pop.
„Examenul meu de stat a constat într-un concert solo care a durat o oră. Prima parte am cântat piese clasice, iar în cea de-a doua-jazz. La concert au luat parte atât colegii mei, cât și profesorii noștri. Am cântat și în band, iar programul a fost unul complex și foarte frumos. Nu mai vorbesc de faptul că am avut noroc că și tata a fost prezent în sală. Cât timp am studiat la Academie, aveam cel mai ieftin saxofon care suna îngrozitor. În ultimul an de studii, tata mi-a cumpărat un saxofon nou-nouț pe care i l-a adus un muzician, din Franța, iar la concert am cântat la el. Vedea că deja cânt bine, însă instrumentul lasă de dorit. Saxofonul profesionist pe care mi l-a dăruit costa pe atunci 4 mii de mărci. Era o sumă enormă, pe vremea aia puteai să cumperi și un apartament cu acei bani. Eram fericită că deja pot cânta la unul din cele mai profesioniste instrumente.
Dintotdeauna am vrut să fac muzică! O perioadă am vrut doar să compun, apoi doar să cânt la pian, după aia doar la saxofon, ca la final să mă axez numai pe vocal. Niciodată nu am avut dubii că muzica nu este menirea mea! Știam că este soarta mea definitivă, doar că era greu ca să-mi găsesc locul și să mă decid ce mi-ar plăcea să fac cel mai mult. Consider că e un lucru firesc ca un muzician să aibă mai multe încercări și ca într-un final să decidă ce anume ar vrea să facă”, susține fiica cea mare a marelui maestru Nicolae Sulac.

Visul de a ajunge în Spania

După ce a absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, Ioana își dorea să plece în Spania. Era visul ei de a ajunge anume în acea țară, a învățat și limba, iar acasă privea televizorul doar în spaniolă, atât de fascinată și de îndrăgostită era de cea mai mare țară din Europa de Sud.
„Era visul meu, iar cu acest gând am trăit vreo câțiva ani. Acasă cântam la saxofon, iar când am absolvit facultatea, mă gândeam că-mi voi lua instrumentul, voi pleca în Spania și mă voi angaja într-o orchestră. Eram naivă! Evident că nu mă aștepta nimeni acolo, însă mie mi se părea că lucrurile sunt atât de ușor de realizat. Pașaportul românesc îl aveam din anul 1996, datorită tatei. El a insistat să merg la București pentru a mi-l face, spunându-mi că o să-mi prindă bine în viață și așa a fost. Câtă dreptate a avut și tata! Din păcate, în anul 2001 a expirat, erau cozi imense ca să mi-l reînnoiesc. Astfel, ca să plec în Spania a devenit un proces complicat și anevoios. Nu mai era atât de ușor cum mă gândeam din start, că mă voi așeza în autocar și voi pleca. Deja mă gândeam la studii de master în acea țară, dar tot nu mi-a reușit. Însă, pe lângă acest vis, în acea perioadă am început să compun. Am scris și „Avion cu aripă albastră” pe care a cântat-o Natalia Barbu, iar după acea melodie m-am trezit vedetă. Toți voiau să le semnez câte o lucrare, am început să scriu foarte mult. Ca să înțelegeți, voiam în Spania, însă acasă aveam un program foarte încărcat. Și Doina a început să cânte așa că i-am scris și ei câteva melodii. Am compus atât pentru artiști cunoscuți, cât și pentru cei mai puțini cunoscuți. În anul 2003, Nicolae Botgros, care este și nanul meu de botez, m-a luat de mână și m-a dus personal la București, unde a făcut tot posibilul ca să-mi fie reînnoit pașaportul românesc. Datorită maestrului Botgros am putut să plec în Germania, iar pentru acest lucru îi sunt recunoscătoare și astăzi”, îmi povestește muziciana.

Colaborarea cu Natalia Barbu

Prietenia cu Natalia Barbu a început pe vremea când cele două studiau la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (AMTAP) din Chișinău. Într-o bună zi, Ioana a întâlnit-o pe Natalia, pe scările AMTAP, i-a spus că are o melodie, i-a fredonat câteva rânduri, iar din acel moment, cele două au început să colaboreze. Spune că au fost cele mai bune prietene timp de cinci ani, ca mai apoi drumurile lor să se despartă, una plecând în Germania, iar cealaltă în România. Chiar dacă Natalia nu a cântat prima melodie care i-a propus-o Ioana, cea de-a doua, „Avion cu aripă albastră”, aveau să le aducă popularitate pe ambele maluri ale Prutului. Au participat la Festivalul-Concurs de Muzică Ușoară „Maluri de Prut”, secțiunea creație, unde au ocupat locul III, locul I nefiind dat la nimeni.

„După „Avion cu aripă albastră” a urmat melodia „Mama”, versurile fiind semnate de Ianoș Țurcanu. Cea din urmă a fost și este una din cele mai iubite și apreciate creații atât din repertoriul Nataliei, cât și din lucrările semnate de mine. Dovada fiind că melodia răsună deja de 22 de ani la toate concertele susținute de Natalia Barbu. Dl Ianoș Țurcanu, un scriitor extrem de talentat și vestit de la noi, mi-a dat foarte multe texte și am colaborat o perioadă destul de lungă. Primele melodii compuse pe versurile lui au fost „Prizoniera” scrisă special pentru Victoria Lungu, iar mai apoi a urmat „Mama” și alte melodii, inclusiv și pentru copii. Ianoș Țurcanu a avut un rol important în creația mea, m-am inspirat foarte mult din poeziile lui”, susține Ioana Sulac.

Despre cum a ajuns să se stabilească în Germania

Compozitoarea își aduce aminte cu mândrie și melancolie de acea perioadă pe care o clasează drept „una din cele mai frumoase perioade din viața ei”. A semnat și melodii pentru copii, a editat și CD-uri, multe din ele pe versurile lui Ianoș Țurcanu, însă decesul tatălui ei a determinat-o să renunțe la tot ce a reușit să realizeze și să plece din țară.
„La doar câteva săptămâni după ce a murit tata am decis să plec în Germania. Aveam 26 de ani! Când am ajuns, am zis că vreau să stau doar câteva zile, apoi mi-am zis că doar vreo doi ani și mai apoi plec în Spania. Nu era o altă țară în care să îmi imaginez viața. Nu cunoșteam limba germană și nu mi-a plăcut din prima această țară. Când am făcut cunoștință cu primul meu soț, el studiind aici, mă gândeam că accept cererea în căsătorie, iar după ce termină studiile, îl scot și pe el din Germania și mergem împreună în Spania. Mai avea patru ani de studii și i-am spus că în toată această perioadă voi face naveta Germania-Moldova. Dar am înțeles că dacă voi face acest lucru, nu voi învăța germana și că trebuie să decid să rămân definitiv. Ceea ce s-a întâmplat în 2006. Deja îmi reînnoisem pașaportul românesc și puteam să stau fără nicio problemă. Am mers la cursuri de limbă germană, am început să vorbesc cu toate bătrânelele de pe stradă, cu toate vecinele și cu toți copiii pe care-i întâlneam. Aici sunt și foarte mulți ruși, îți găsești repede cu cine să schimbi câteva fraze, însă vorbind rusa, nu înveți germana. Așa că alegeam să comunic cu nemții. Pe atunci se întreba pianul și am început să preadu la niște cunoscuți de naționalitate rusă. Apoi numărul ucenicilor mei a început să crească. Chiar din prima zi de cum am venit în Germania, am început să predau pianul. Auzisem că este și o fată din Chișinău care are o școală de muzică, am mers la ea și din start m-a angajat. Aveam elevi de naționalitate rusă, dar treptat, am început să le predau și nemților. Și solfegiul era foarte bine întrebat deoarece la școlile din Germania, nu se predă. Aveam și lecții particulare de solfegiu, iar concurență – deloc. Și în continuare predau”, mai povestește muziciana.

Activitatea sa din „inima verde a Europei”

Sunt 18 ani de când Ioana Sulac lucrează cu copiii, unii dintre ei având și probleme de sănătate. Însă ea adoră ceea ce face și crede că aceasta este una din calitățile pe care le-a moștenit de la tatăl ei. „El tot avea foarte mare răbdare cu copiii”, adaugă ea.
Așadar, în Germania, predă în privat solfegiu și pianul, iar la Școala de Muzică Waldorf, cântă la pian și acompaniază corurile.
În 2013, timp de trei ani, a studiat Facultatea de Orgă, Teologie și Muzică Catolică. Se mândrește cu faptul că după 10 ani de Germania a învățat să cânte și la orgă. În 2016, îndată după ce a absolvit cu succes facultatea și i-a fost înmânată diploma de studii, a fost invitată să cânte la orgă, la Biserica catolică din orașul în care s-a stabilit cu traiul.

„Copiii de aici sunt ca peste tot – au interes față de muzică. Ei pot să-și aleagă instrumentul muzical, dar pot alege și dacă azi au chef să cânte ori ba. Sunt mai libertini! În școlile noastre sunt programe, concursuri, examene, însă în Germania copiii sunt scutiți de așa ceva, ei pur și simplu primesc plăcere de la educația muzicală. Accept să predau copiilor de la vârsta de cinci ani. Este vârsta cu care îmi face cea mai mare plăcere să lucrez. Cu fiecare copil care vine la mine, mă comport cu el ca și cum ar fi al meu. De fiecare dată îmi zic că vreau să mă port cu elevii mei așa cum mi-aș dori ca cineva să se poarte și cu băiatul meu. Părinții au încredere în mine, ei văd că dau ce am mai bun ca să dezvolt cele mai frumoase calități pe care le are copilul lor. Muzica e bazată pe sentimente, iar fără ea suntem mai săraci și mai reci. Văd că prin muzică, copiii își exprimă gândurile mai pozitiv, au mai multă încredere în ei. E plăcerea mea să văd procesul cum ei se schimbă spre bine”, mai povestește profesoara de pian.

Maximilian i-a moștenit talentul

După patru ani de căsătorie, Ioana a divorțat de primul ei soț. Cei doi s-au separat pe cale amiabilă, rămânând și astăzi în relații bune.
Între timp și-a cunoscut cel de-al doilea soț, pe neamțul Christian Laux, alături de care formează o familie de 15 ani. Împreună au un băiat, Maximilian (13 ani), despre care compozitoarea îmi spune că este o fire foarte muzicală, că are un timbru frumos și e bucuroasă că îi calcă pe urme.
„Poate ne așteaptă o surpriză din partea lui. Nu știu, nu îmi fac iluzii mari. El cântă la saxofon de patru ani, iar doi ani a cântat la flaut. În casă nu avem doar orgă pentru că locuim aproape de biserică și acolo există acest instrument, însă în rest le avem pe toate. Vreau ca copilul meu să fie fericit și să își aleagă drumul singur, iar dacă va dori să devină muzician de profesie, îl voi susține. La moment nu cred că este cazul pentru că este foarte complicat, multe orchestre sistându-și activitatea. Este o perioadă grea pentru muzicieni, numeroși colegi de-ai mei rămânând fără servicii. Nu-mi doresc ca fiul meu să facă acest drum complicat. Poate va descoperi o altă activitate. Deocamdată lui îi place să cânte la saxofon, iar noi, ca părinți, suntem fericiți că-i place. La nivel de pasiune este foarte bine”, susține fericita mămică.
Atunci când are timp liber, Ioana preferă să meargă pe bicicletă și să se plimbe prin pădure, chiar și câte trei ore. Când este la bucătărie, alege de cele mai multe ori să gătească bucate moldovenești pe care de altfel le preferă cei doi bărbați din familia ei.

„Tatei îi plăcea să mă asculte cum cânt”

La sfârșitul discuției noastre, mi-a spus că ultima dată a fost în R. Moldova acum 10 ani, de Paști. A mers la cimitir, la mormântul tatălui ei și și-a revăzut prietenii din Chișinău.
Am observat că de fiecare dată când pomenea de regretatul ei părinte, avea o tristețe în voce. Se simțea că-i duce dorul și că-i lipsește enorm. Așa că mi-am permis să o întreb de care momente îi este dor și dacă ar fi să-i transmită, astăzi, un mesaj, care ar fi acela.

„Îmi e dor de momentele când scriam un cântec nou, iar mai apoi mergeam la tata să i-l cânt. Îi plăcea să mă asculte cum cântam la pian, iar mie îmi plăcea să îi ascult istoriile din copilărie ori cele de viață. Câteodată erau triste, însă adesea erau hohme și bancuri. În anul 2000, am fost ultima dată, împreună, la mare. Era într-un sătuc mic și liniștit. Eram eu, tata și Doina. Este cea mai frumoasă amintire pentru mine! Seara, tata cânta o doină: „Foaie verde ca măraru / Patru boi leagănă caru / Și cobor din deal în vale / Vine mândra cu mâncare / Dorule!”. Iar noi îl ascultam… Iar dacă ar fi să-i transmit un mesaj, ar fi acesta: când tata a plecat dintre noi, aveam doar 26 de ani. Pentru mine, el era tânăr și nu știam să apreciez timpul pe care-l mai puteam petrece împreună. Aș vrea să-i spun cât de mult îmi pare rău că nu i-am acordat mai multă atenție. Că nu l-am sunat și nu l-am vizitat mai des, dar și că nu i-am ascultat toate sfaturile”, mi se confesează pe final de discuție Ioana Sulac.