Este trecut de ora 14:00. Ora Canadei. Andreea doarme, iar eu scriu, șterg, scriu, șterg… Încerc să-mi adun gândurile și nu pot! Dimineața mea a început cu o veste tristă pe care mi-a dat-o soțul în timp ce își savura cafeaua. „A decedat Iurie Sadovnic!” În acel moment, îi citeam Andreei din „Prima mea cărticică Litera”. Am sărit ca arsă de pe canapea și m-am îndreptat spre telefon pentru a verifica informația. Și, din păcate, vestea s-a adeverit! Nu-mi vine să cred că artistul de o modestie și de o cumsecădenie cum rar întâlnești astăzi, nu mai este printre noi. Iurie Sadovnic a fost artistul care niciodată nu mi-a refuzat inițiativa de a realiza un interviu! A fost artistul cu care puteai să discuți ore în șir pentru că avea ce să îți spună! A fost artistul care nu a fost valorificat și prețuit precum a meritat! Ultima noastră discuție a avut loc acum cinci ani. Era într-o zi de duminică, zi pe care urma să o petreacă alături de Sănduța, nepoțica care-i seamănă leit. Chiar dacă a trecut multă vreme de atunci, îmi aduc aminte ca astăzi bucuria pe care o avea în voce pe toată durata discuției noastre. Îmi povestea cu atâta mândrie despre faptul că și-a îndeplinit visul și că şi-a lansat albumul la care a muncit în ultimii şase ani, album pe care l-a intitulat „Evadare”.
Îmi spunea că are deja cinci melodii care se vor regăsi pe CD-ul „Balada bărbaților” și că unele din ele sunt deja difuzate la posturile de radio. Că are material suficient și îmi dădea asigurări că cel de-al șaptelea album din cariera sa nu va ieși mai rău decât „Evadare”.
Mi-a recunoscut că a avut pauze îndelungate în care nu putea să creeze nimic nou, iar ca să-și încarce bateriile, își dădea întâlnire cu pictorii în atelierele acestora. Îi plăcea să meargă la casa bunelului său din Transnistria, acolo unde și-a petrecut copilăria. Să cutreiere Nistrul în lung și-n lat cu barca de cauciuc. Să aibă neapărat undița în mână, iar prin preajmă să vadă lebede și rațe sălbatice.
Îmi aduc aminte că la un moment dat mi-a zis că ceea ce urma să îmi mărturisească, o să-mi provoace un zâmbet: că la ai lui 64 de ani, atâția avea pe vremea când am discutat ultima dată, nu văzuse marea decât de două ori. Nu m-a mirat deloc pentru că marea nu este destinația preferată a multora. Inclusiv a mea!
Îmi mai povestea că se plictisește foarte repede, că nu-i place aglomeraţia și că preferă locurile unde poate să mediteze. Mereu îmi spunea că omul de creație are nevoie de singurătate și că mijlocul naturii este destinația perfectă pentru el.
Niciodată nu a dus cont de numărul melodiilor pe care le-a lansat. Motivul e simplu: dacă un muzician începe să numere câte piese a lansat, ai impresia că creația lui se sfârșește.
Domnia sa îmi povestea și despre faptul că ține minte foarte bine ziua în care a lansat primul său CD, „Legenda”. Se întâmpla acum mai bine de 25 de ani, iar până atunci, în jur de 16 ani, nu i s-a permis să lanseze nimic deoarece cânta versurile scriitorilor clasici.
Iurie Sadovnic a avut parte și de momente grele pe care a reușit să le depășească studiind istoria poporului român.
A citit tot ce a scris Dimitrie Cantemir, iar din istoria dacilor, a învățat o lege sfântă: iubește și iartă. „În viața noastră există persoane care ne și rănesc, însă noi trebuie să-i iubim și să-i iertăm. Avem o viață și e foarte important să nu facem rău, să nu adunăm venin în suflet căci asta ne distruge, iar oamenilor de artă le distruge modul de creație”, mi se destăinuia Iurie Sadovnic.
Discuția noastră care durase aproape două ore, se terminase pe o notă de umor. Mi-a spus că de mai mulți ani îi place să meargă pe bicicletă și că următorul nostru interviu va fi pe două roți, iar după ce vom încheia tura cu bicicletele, mă va invita să savurăm o cafea pe banca din curtea casei sale.
Din păcate, așa și n-am ajuns să realizăm interviul precum și-a dorit. Cu siguranță, dacă eram acasă, îl sunam și organizam o tură cu bicicletele prin oraș.
Drum lin către îngeri, Maestre! Ne veți lipsi!